L-am intalnit intr-un pridvor
pe Domnul slavilor senine.
El suspina ca
vântu-n zbor,
ca apa lină de
izvor,
prin lunci de
pietre pline.
L-am întrebat
de-atunci mereu:
- "De ce eşti
trist, o, Doamne Sfinte?"
- "Sunt trist
acum, iubitul Meu,
că duc de mult al
lumii greu,
dar cine ia aminte ?
Mă doare după toţi
ai Mei
ce-adună snopi de
frunze moarte,
nu-n zboruri dulci
de porumbei,
ci-n zvon de şerpi
cu clopoţei,
sfidând divina
Carte.
Le-am tot trimis
din cer scrisori,
dar ei toţi, fără
să le pese,
n-aşteaptă-ai zilei
Mele zori
ci se petrec în
sărbători
şi chefuiesc la
mese.
Prin multe vreau să
le-amintesc
că revenirea Mea
e-aproape.
În arca traiului
lumesc
n-aş vrea, pe
nimeni, să găsesc
pierdut pe-ntinse
ape.
Eu am venit ca să-i
conving,
cu-a suferinţei
Mele şcoală,
pe toţi ai Mei ce
nu se-ating
de pânza negrului paing
ce lumea o înşeală!"
Eu, printre
lacrimi, I-am răspuns:
-
"Sfinţeşte-mi, Doamne, Tu chivotul!
Când sus pe
cruce-ai fost străpuns,
tot chinul greu
Ţi-a fost de-ajuns,
să-Ţi dau şi eu azi
totul."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu